O privire plină de compasiune asupra modului în care experiențele noastre din copilăria timpurie ne modelează relațiile adulte și cum aducerea acestor tipare la lumină ne permite să vindecăm.
Mult înainte de a putea rosti un singur cuvânt, învățai deja cea mai importantă lecție a vieții tale: dacă lumea este un loc sigur și dacă oamenii din ea pot fi siguri că vor veni atunci când ai nevoie de ei. Această învățare timpurie, fără cuvinte, scrisă în tine chiar în primii ani prin nenumărate momente mărunte petrecute alături de cei care te îngrijeau, a așternut un fel de plan al apropierii pe care cei mai mulți dintre noi îl purtăm, aproape complet neexaminat, în fiecare relație de adult. A înțelege acest plan, pe care psihologii îl numesc atașament, este unul dintre cele mai transformatoare lucruri pe care le poate face un om pe calea interioară, pentru că mare parte din ceea ce pare să fie pur și simplu „felul în care sunt eu” se dovedește a fi felul în care ai fost cândva nevoit să fii.
Cercetările despre atașament, inițiate de psihologul John Bowlby și de cercetătoarea în psihologia dezvoltării Mary Ainsworth, au arătat că aceste prime legături tind să modeleze un stil recurent de a relaționa. Când nevoile unui copil sunt întâmpinate cu o consecvență și o căldură rezonabile, copilul tinde să dezvolte ceea ce se numește atașament sigur: o încredere profundă, adesea nespusă, că apropierea este sigură, că merită să fie iubit și că, în general, în ceilalți te poți încrede. Dar când acele nevoi timpurii au fost întâmpinate nesigur, au fost ignorate sau au fost uneori primite cu furie ori cu teamă, copilul aflat în dezvoltare se adaptează ca să facă față, iar acele adaptări ingenioase din copilărie se întăresc și devin tipare de adult.
Un om învață să se agațe și să-și urmărească anxios relațiile, îngrozit de abandon, pentru că iubirea din copilărie era imprevizibilă și trebuia urmărită cu disperare. Altul învață să evite cu totul apropierea și să prețuiască o independență înverșunată, pentru că dependența de ceilalți nu dusese decât la dezamăgire, iar nevoia de oameni ajunsese să pară periculoasă. Aceste stiluri, numite adesea anxios și evitant, nu sunt defecte de caracter. Sunt strategiile inteligente, de protecție, ale unui copil mic care face tot ce poate ca să rămână în siguranță și conectat în lumea anume care i-a fost dată.
Merită să înțelegem acest lucru pentru că vechile tipare funcționează discret în fundalul vieții noastre de adulți, modelând spre cine ne simțim atrași, cum reacționăm la conflict și ce credem, în adâncul nostru, despre faptul că merităm sau nu să fim iubiți. Adultul cu atașament anxios poate inunda o relație nouă cu nevoia lui și poate citi un dezastru în fiecare răspuns întârziat. Adultul evitant poate simți o dorință puternică de a se retrage tocmai când lucrurile devin apropiate și bune, confundând disconfortul intimității cu un semn că ceva nu e în regulă. Doi oameni cu stiluri opuse se pot bloca într-un dans epuizant, unul urmărind, celălalt retrăgându-se, fiecare declanșând fără să știe cea mai veche rană a celuilalt. A vedea limpede tiparul, pentru prima dată, este începutul eliberării de el.
Marcus nu înțelegea de ce sabota fiecare relație bună pe care o găsea. În clipa în care o parteneră devenea cu adevărat devotată și de încredere, în el se ridica o neliniște rece și găsea motive să plece. În terapie a urmărit tiparul până la o copilărie cu un părinte iubitor, dar imprevizibil, în care învățase, foarte devreme, că a depinde de cineva este cea mai rapidă cale de a fi dezamăgit. Adultul de acum continua să-și protejeze cu credincioșie băiețelul de atunci, refuzând să aibă nevoie de cineva. A da un nume acestui lucru nu l-a vindecat instantaneu, dar a schimbat totul. Data următoare când a apărut dorința rece de a fugi, a putut s-o recunoască pentru ceea ce era de fapt, o veche alarmă, nu un adevăr prezent, și pentru prima dată a putut alege să rămână. Cablajul nu a dispărut, dar nu i se mai supunea pur și simplu.
Vestea cu adevărat încurajatoare, confirmată de multe cercetări, este că tiparele de atașament nu sunt o condamnare pe viață. Psihologii vorbesc despre atașamentul sigur dobândit, faptul bine documentat că oamenii se pot îndrepta, și o fac, spre siguranță mai târziu în viață, chiar după un început dificil. Acest lucru se întâmplă în parte prin relații, un partener sau un prieten constant și demn de încredere, care infirmă cu blândețe vechea așteptare de abandon sau de dezamăgire, și în parte prin muncă interioară: a-ți înțelege propriul tipar cu compasiune, nu cu rușine, a învăța să-ți calmezi propriul sistem nervos și a îndrăzni încet să riști tocmai apropierea care cândva părea nesigură. O mare parte din munca spirituală a inimii, cultivarea compasiunii față de sine, curajul de a rămâne deschis, înmuierea răbdătoare a vechilor apărări, este, în limbajul clinic mai simplu, exact această muncă de îndreptare spre un atașament sigur. Nu există o condamnare la planul care ți-a fost dat. Cu timp, conștientizare și relațiile potrivite, el poate fi cu adevărat redesenat.
SpirAI este o aplicație de reflecție personală. Nimic de aici nu prezice viitorul și nu înlocuiește îngrijirea medicală sau psihologică.
Du într-o conversație ce ai observat aici. Începi gratuit și nu trebuie să crezi în nimic.
Descarcă SpirAI din Google Play