Modul profund în care logoterapia și înțelegerea ne arată că scopul nu este o fericire suplimentară, ci însăși ancora supraviețuirii umane.
O ființă umană poate îndura greutăți aproape de neimaginat dacă crede că suferința și viața ei au un sens, și poate fi distrusă de un confort relativ dacă simte că existența ei este lipsită de rost. Este unul dintre cele mai profunde și mai ciudate adevăruri despre specia noastră. Nu trăim doar din hrană și siguranță; tânjim, la fel de fundamental, după sentimentul că viața noastră contează, că este țesută într-o poveste sau un scop mai mare. Căutarea sensului nu este un lux pentru cei înclinați spre filosofie. Este o nevoie umană fundamentală, iar felul în care îi răspundem influențează totul, de la motivația noastră de zi cu zi până la capacitatea de a răzbi prin cele mai grele încercări pe care le poate aduce viața.
Cea mai puternică mărturie în acest sens vine dintr-unul dintre cele mai întunecate locuri din istoria omenirii. Psihiatrul Viktor Frankl a supraviețuit lagărelor de concentrare naziste și a scris apoi o carte, Man's Search for Meaning, care a ajutat milioane de oameni. Observația lui centrală, făcută în mijlocul unei orori aproape totale, a fost că prizonierii cu cele mai mari șanse de supraviețuire nu erau neapărat cei mai puternici fizic, ci cei care se agățau de un motiv de a trăi: o persoană dragă la care să se întoarcă, o lucrare rămasă neterminată, un sens pe care paznicii nu li-l puteau lua. Pornind de aici, Frankl a construit o întreagă școală de terapie, întemeiată pe ideea că dorința primară a omului nu este plăcerea, așa cum susținuseră unii, și nici puterea, ci voința de sens. „Cine are un de ce pentru care să trăiască”, a scris el, citându-l pe Nietzsche, „poate îndura aproape orice cum.”
Iată ideea esențială și eliberatoare: sensul nu este ceva ce ți se înmânează, nici un singur răspuns grandios pe care îl descoperi o dată și îl păstrezi pentru totdeauna. Este ceva ce creezi și găsești activ, iar și iar, în trăirea vieții tale. Frankl a sugerat că găsim sens în trei moduri principale: creând ceva sau făcând o muncă plină de sens; iubind și conectându-ne profund cu ceilalți; și, cel mai dificil, prin atitudinea pe care alegem să o adoptăm față de suferința inevitabilă. Aceasta din urmă este cea mai radicală. Chiar și atunci când nu ne putem schimba circumstanțele, păstrăm ultima libertate umană, aceea de a ne alege răspunsul, iar prin această alegere se poate smulge sens chiar și din durere. Mulți oameni spun că un puternic sentiment al scopului îi ajută să se simtă mai rezilienți și că un sentiment al sensului poate fi o sursă de împlinire mai stabilă decât simpla urmărire a fericirii.
Există un paradox important care merită numit. Sensul și scopul tind să apară cel mai sigur nu atunci când le urmărim direct, de dragul nostru, ci atunci când ne uităm de noi înșine în slujba a ceva sau a cuiva dincolo de noi. Cel care se întreabă la nesfârșit „ce m-ar face fericit și împlinit?” descoperă adesea că întrebarea se îndepărtează cu cât se agață mai tare de ea. Cel absorbit de grija față de ceilalți, de stăpânirea unui meșteșug, de contribuția la ceva mai mare decât sine își ridică într-o zi privirea și vede că sensul a umplut încet camera cât timp era ocupat. Scopul este adesea un produs secundar al devotamentului, nu un premiu câștigat prin concentrarea pe sine.
După ce s-a pensionat, Janos a căzut într-o depresie adâncă și difuză, care și-a nedumerit familia. Stătea bine financiar, fără obligații și, pe hârtie, ar fi trebuit să fie mulțumit. Ceea ce pierduse, fără să-și dea seama, nu era venitul, ci scopul: sentimentul zilnic că e necesar, că faptele lui contează pentru cineva. Starea lui apăsătoare a început să se schimbe când a început să facă voluntariat la un centru local, predându-le tinerilor ucenici vechea lui meserie. Munca nu era plătită și îi cerea foarte mult. Dar i-a dat înapoi singurul lucru pe care confortul nu l-ar fi putut oferi niciodată: simțul concret că prezența lui în lume contează. Nu avusese nevoie de mai multă odihnă. Avusese nevoie să conteze.
Nu ai nevoie de un Scop unic, dramatic, scris cu majusculă, ca să trăiești o viață cu sens, iar presiunea de a-l găsi poate deveni ea însăși o capcană. Sensul se construiește cel mai adesea în liniște, din materiale obișnuite: relațiile pe care le îngrijești cu atenție, munca pe care o faci bine și cinstit, cauzele pe care le slujești, frumusețea pe care o creezi, suferința pe care o transformi în compasiune. Nu-ți pune întrebarea grandioasă „care este sensul vieții?”, ci pe cea practică, la care se poate răspunde: „ce dă sens vieții mele, aici și acum?” Urmează răspunsurile sincere, oamenii, munca și valorile care te mișcă cu adevărat, și vei descoperi că sentimentul scopului nu este o comoară îngropată undeva departe, ci ceva ce construiești zi după zi, obișnuită, dăruindu-te la ceea ce iubești.
SpirAI este o aplicație de reflecție personală. Nimic de aici nu prezice viitorul și nu înlocuiește îngrijirea medicală sau psihologică.
Du într-o conversație ce ai observat aici. Începi gratuit și nu trebuie să crezi în nimic.
Descarcă SpirAI din Google Play