Cum emoțiile dificile, întâmpinate în loc să fie combătute, pot fi transformate din dușmani în combustibil.
Vechii alchimiști susțineau că pot transforma plumbul în aur. Nu au reușit niciodată cu metalul, dar ne-au lăsat o imagine puternică pentru ceva ce putem face cu viața noastră interioară: să luăm materia grea, brută a fricii, a durerii și a furiei și s-o transformăm în ceva valoros. Secretul, se pare, este opusul a ceea ce încercăm cei mai mulți dintre noi. Nu putem transforma o emoție luptând cu ea. O transformăm întâmpinând-o.
Când se confruntă cu o emoție dureroasă, cei mai mulți oameni recurg la una dintre două unelte, iar amândouă eșuează pe tăcute.
Prima este suprimarea: o împingi la fund, te distragi, te prefaci că ești bine. Funcționează o după-amiază și eșuează pe parcursul unei vieți. Emoțiile ținute sub apă nu se îneacă; așteaptă și se scurg pe ocolite sub formă de tensiune, irascibilitate sau o amorțeală plată care întunecă și emoțiile bune.
A doua este opusul: identificarea totală. Devii furia, ești durerea, o lași să inunde fiecare încăpere și să conducă fiecare decizie. Pare sincer, dar este o capcană la fel de mare, pentru că acum emoția conduce totul.
Alchimia se află între cele două, într-o atitudine pe care tradițiile o numesc a fi martor, iar psihologia o numește acceptare.
Schimbarea este mică și uriașă: în loc de Eu sunt anxietatea asta, încearcă Observ că anxietatea e aici. Această mică schimbare de gramatică creează o fărâmă de spațiu între tine și furtună. Nu mai ești complet înăuntrul ei; ești conștiința care o observă. Din acest punct de observație, o emoție poate fi simțită pe deplin, în corp, fără să te ia cu ea.
Profesoara Tara Brach numește jumătatea primitoare a acestui proces acceptare radicală: a lăsa o experiență să fie exact așa cum este, nu pentru că o aprobi, ci pentru că lupta cu realitatea adaugă doar o a doua săgeată de suferință peste prima. În mod ciudat, ceea ce permitem pe deplin tinde să se îmblânzească. Ceea ce respingem persistă.
Sofia a purtat un val de durere după ce și-a pierdut tatăl și l-a gestionat așa cum o facem mulți dintre noi, rămânând fără încetare ocupată, ca să nu o prindă niciodată. A prins-o oricum, prin epuizare și lacrimi bruște în momente neașteptate. Punctul de cotitură a fost permisiunea. Într-o seară s-a oprit din alergat, s-a așezat și s-a lăsat să simtă durerea pur și simplu ca pe un lucru fizic, o greutate în piept, o strângere în gât. Nu a distrus-o. A trecut prin ea ca vremea și, fiind lăsată să existe, s-a desprins. Iubirea de sub durere a devenit ceva ce putea purta, nu ceva care o urmărea.
Iată partea care face din asta alchimie, nu simplă gestionare a situației. Emoțiile dificile, întâmpinate cu sinceritate, poartă informație și energie. Furia indică adesea o limită care a fost încălcată. Frica marchează ceva ce vrei să protejezi. Durerea este cealaltă față a iubirii. Când nu le mai tratezi ca pe niște defecțiuni de redus la tăcere, devin călăuze. Energia care se ducea în suprimarea lor se eliberează pentru a trăi.
Aceasta nu este o permisiune de a acționa după fiecare impuls. A simți furia pe deplin este altceva decât a țipa; de fapt, persoana care o poate simți limpede este de obicei cea mai puțin predispusă să fie condusă de ea.
Emoțiile nu sunt doar evenimente mentale; sunt și fizice, iar corpul își amintește ce încearcă mintea să uite. Frica trăiește într-un piept încordat și într-o respirație superficială, durerea într-un nod greu în gât, rușinea în impulsul de a te micșora. Când refuzăm să simțim ceva, nu îl ștergem, îl stocăm, adesea sub forma unei tensiuni cronice pe care nu o mai observăm pentru că nu dispare niciodată.
De aceea, a încerca să treci printr-o emoție grea doar gândind eșuează adesea. Poți înțelege perfect de ce simți anxietate și totuși să simți cum îți strânge stomacul. Cercetătorul traumei Bessel van der Kolk a rezumat decenii de muncă într-o singură frază: corpul ține socoteala. Consecința practică este încurajatoare. Pentru că emoțiile sunt fizice, ele pot fi întâmpinate fizic, prin respirație, prin mișcare blândă, prin simplul gest de a-ți pune mâna acolo unde se află senzația și de a o lăsa să fie simțită. Adesea, corpul eliberează ceea ce mintea care argumentează nu a putut.
Merită să trasăm o linie clară, pentru că aici oamenii devin neliniștiți. A primi o emoție nu înseamnă a o asculta orbește. Poți simți un val de furie complet, în corp, timp de șaizeci de secunde, și totuși să alegi să nu spui nimic cruel. De fapt, ordinea contează: emoțiile nesimțite, nerecunoscute sunt cele care izbucnesc și ne conduc comportamentul. Cele pe care le-am întâmpinat cu adevărat tind să ne informeze în liniște și apoi să treacă mai departe, ca un oaspete care a fost primit în sfârșit înăuntru, și-a spus spusele și a plecat în pace.
Data viitoare când apare o emoție grea, încearcă o secvență simplă. Numește-o: aceasta este frica. Localizeaz-o în corp: unde o simt? Respiră cu ea un minut, fără să încerci s-o repari. Apoi întreabă-te spre ce indică. Nu cedezi în fața emoției și nu o alungi. Faci munca liniștită, străveche, de a transforma plumbul în aur, un moment sincer după altul.
SpirAI este o aplicație de reflecție personală. Nimic de aici nu prezice viitorul și nu înlocuiește îngrijirea medicală sau psihologică.
Du într-o conversație ce ai observat aici. Începi gratuit și nu trebuie să crezi în nimic.
Descarcă SpirAI din Google Play