Sahasrara, cel mai înalt centru, preocupat de sens, transcendență și sentimentul de apartenență la ceva dincolo de sine.
Există momente care pur și simplu nu încap într-o zi obișnuită. Stând în singurătate sub un câmp vast de stele, ținând în brațe un nou-născut, stând în tăcerea care răsună după ce se termină o piesă muzicală profundă, simți, pentru câteva secunde, că faci parte din ceva mult mai mare decât micul tău sine zilnic, îngrijorat, și că acest lucru nu este deloc înfricoșător, ci o ușurare enormă. Acel sentiment, de conexiune cu un întreg, de sens care nu trebuie argumentat pentru a exista, este ceea ce indică a șaptea chakră. Sahasrara, cea „cu o mie de petale”, stă chiar în creștetul capului și este mai puțin un loc, cât o ușă: punctul în care personalul se deschide către universal.
Acesta este cel mai ușor de înțeles greșit dintre toate centrele, așa că merită să fim foarte onești în privința lui de la început. Chakra coroanei nu necesită vreo credință religioasă anume și nu aparține niciunei singure tradiții. Ateul convins care plânge fără să știe de ce la o simfonie și călugărul dizolvat în rugăciune tăcută ating exact aceeași capacitate umană: experiența auto-transcendenței, de a fi ridicat pentru scurt timp din mica închisoare a lui „eu” și „al meu”. Poți numi sursa sa Dumnezeu, sau natura, sau conștiința, sau universul, sau pur și simplu o poți lăsa nenumită și neexplicată. Experiența în sine este reală și sigură indiferent de metafizica de care alegi mai târziu să o agăți.
Fiecare centru de sub coroană este, în cele din urmă, despre munca de a fi un sine: a supraviețui, a simți, a acționa, a iubi, a exprima, a înțelege. Coroana este despre acele momente în care sinele devine tăcut pentru o vreme și ceva mai mare este simțit în locul său. Psihologi precum Dacher Keltner și Jonathan Haidt (2003) au scris despre uimire (awe), emoția specifică pe care o simțim în prezența unor lucruri suficient de vaste pentru a ne depăși cadrul mental obișnuit: un lanț muntos, o mare catedrală, scara timpului profund. În studiile realizate de Paul Piff și colegii săi (2015), uimirea a tins să-i facă pe oameni să se simtă mai mici, dar într-un mod constructiv: mai puțin concentrați pe sine, mai generoși și mai conectați cu oamenii din jurul lor. Pentru mulți oameni, acea micșorare temporară a egoului deschide o ușă către bunătatea umană obișnuită.
Acesta este adevăratul dar al coroanei și scopul său real, care este atât de des interpretat greșit. Nu este pentru a te ajuta să scapi din lume. Este pentru a te întoarce în lume mai ușor și mai bun decât ai părăsit-o, amintindu-ți, în oase mai degrabă decât în credințele tale, că ești o parte mică și temporară dintr-un întreg vast și uluitor.
O coroană blocată produce lumea plată: o viață competentă de achiziții și cheltuieli în care nimic nu înseamnă nimic dincolo de sine, unde întrebarea onestă „care este sensul tuturor acestor lucruri?” nu are niciun răspuns disponibil și, mai rău, nici măcar nu i se permite să fie pusă cu voce tare. Aceasta este o suferință tăcută, comună și în mare parte invizibilă, o viață plină de activitate și lipsită de semnificație. Oamenii care o trăiesc adesea nu pot numi ce este în neregulă, ci doar că ceva fundamental pare să lipsească.
Coroana hiperactivă este capcana opusă, și este un pericol foarte real pe orice cale spirituală: persoana atât de fermecată de transcendență și unitate încât își neglijează în liniște pământul de sub picioare. Plutește în concepte înalte în timp ce relațiile ei se destramă, facturile rămân neplătite, iar corpul și responsabilitățile obișnuite cad în dezordine. Aceasta se numește uneori ocolire spirituală (spiritual bypassing), folosind înălțimile ca o modalitate de a evita tema răbdătoare a unei vieți obișnuite. O coroană cu adevărat deschisă face invers. Nu te ridică din viața ta. Te trimite înapoi în ea cu mai multă prezență, implicare și capacitate de a iubi oamenii specifici, lipsiți de strălucire, care se află de fapt în fața ta.
După o boală gravă, Margit a descoperit că vechile ei ambiții își pierduseră complet și în liniște controlul asupra ei. Promovarea, casa mai mare, planurile ținute de mult timp, nimic din toate acestea nu mai părea să aibă sens. Pentru o vreme, a confundat această golire cu o depresie și a așteptat cu anxietate să treacă. Ceea ce a fost de fapt, a ajuns să înțeleagă doar încet, a fost o coroană deschisă: o lecție forțată, nedorită și, în cele din urmă, transformatoare despre impermanență, care îi spărsese cadrul obișnuit, lăsând să intre ceva mult mai larg. Nu a devenit religioasă și nu s-a alăturat niciunei grupări. A devenit, în propriile ei cuvinte simple, „mai puțin ocupată și mult mai uimită”. Și-a păstrat slujba și majoritatea rutinelor, dar acum le ținea pe toate mult mai lejer, ca și cum și-ar fi amintit în sfârșit că nu au fost niciodată tot ceea ce era ea.
Coroana nu poate fi forțată sau confiscată, ci doar invitată cu răbdare. Se deschide în tăcere, în uimire și în serviciul autentic față de ceilalți, în orice practică care slăbește blând strânsoarea încleștată a sinelui. Așa că petrece timp fără grabă sub cerul liber, unde scara lucrurilor face treaba pentru tine. Stai uneori în nemișcare fără să încerci să extragi ceva util din asta. Acordă-ți întreaga atenție unui lucru vast, mare artă, muzică profundă, lumea naturală vie, sau pur și simplu ciudățenia simplă și fără fund a faptului de a fi viu și conștient. Culoarea Sahasrarei este violet sau alb pur, iar singura postură corectă față de ea nu este străduința sau prinderea, ci deschiderea, disponibilitatea tăcută și umilă de a lăsa sensul să te surprindă în momentul în care alege să sosească.
SpirAI este o aplicație de reflecție personală. Nimic de aici nu prezice viitorul și nu înlocuiește îngrijirea medicală sau psihologică.
Du într-o conversație ce ai observat aici. Începi gratuit și nu trebuie să crezi în nimic.
Descarcă SpirAI din Google Play