O privire la modul în care uimirea ne schimbă neurologia, micșorează mintea auto-centrată și este, în realitate, disponibilă oricând în momentele obișnuite.
Stai la marginea unui canion uriaș, sau sub un cer plin de stele, departe de orice oraș, sau în fața unei muzici, a unei catedrale ori a unui nou-născut, și simți ceva greu de numit, dar de neconfundat atunci când apare: o expansiune tăcută, o senzație de micime care, în mod curios, aduce ușurare, nu amenințare, sentimentul de a fi în prezența a ceva mult mai mare decât tine. Acest sentiment este uimirea, iar până de curând știința nu avea aproape nimic de spus despre ea. În ultimele două decenii, tot mai multe cercetări au început să ia uimirea în serios, iar ceea ce descoperă sugerează că cea mai spirituală dintre emoții poate fi și unul dintre cele mai discret puternice instrumente pe care le avem pentru a trăi bine.
Psihologii Dacher Keltner și Jonathan Haidt au oferit o definiție influentă: uimirea este emoția pe care o simțim în prezența a ceva vast, care depășește înțelegerea noastră actuală despre lume. Ea are două ingrediente esențiale. Primul este vastitatea, întâlnirea cu ceva mult mai mare decât noi, fie vast din punct de vedere fizic, ca un lanț muntos, fie vast din punct de vedere conceptual, ca o idee profundă sau un act de mare frumusețe morală. Al doilea este nevoia de acomodare, senzația că această vastitate nu încape în cadrele noastre mentale existente și, de aceea, le întinde. Uimirea este, într-un fel, sentimentul că harta noastră mentală este redesenată pentru a face loc la ceva mai mare. Ea se află în inima experienței religioase și spirituale din toate culturile, dar o poți întâlni și într-o pădure, într-un laborator sau într-o sală de concert.
Cercetarea este încă la început, dar unele dintre descoperirile sale sunt frapante. În studiile realizate de Paul Piff și colegii săi (2015), uimirea a avut tendința de a produce ceea ce cercetătorii numesc sinele mic, o diminuare blândă a concentrării obișnuite pe sine și a importanței de sine. Iar această schimbare pare să se reflecte în modul în care oamenii se comportă ulterior. În acele studii, persoanele aduse în starea de uimire, fie stând printre copaci uriași, fie urmărind imagini cu minuni ale naturii, s-au comportat ulterior mai generos și au afirmat că se simt mai conectate cu ceilalți. În experimentele realizate de Melanie Rudd, Kathleen Vohs și Jennifer Aaker (2012), uimirea a părut să extindă percepția timpului la oameni, făcându-i să se simtă mai puțin grăbiți. Mulți oameni descriu, de asemenea, că se simt mai relaxați și mai puțin apăsați de stres după momentele de uimire. Iar pentru mulți oameni, ea mută atenția de la grijile meschine și lacome ale egoului către lumea mai largă și către oamenii din ea. Pe scurt, mulți oameni constată că uimirea îi lasă, fie și pentru scurt timp, mai buni, mai calmi și mai conectați, exact calitățile pe care fiecare tradiție de înțelepciune a încercat să le cultive.
Una dintre cele mai practice descoperiri este că uimirea nu cere o expediție grandioasă către o minune îndepărtată a naturii. Cercetătorii au constatat că uimirea de zi cu zi, cea care poate fi găsită în viața obișnuită, este atât frecventă, cât și benefică. O practică la fel de simplă ca plimbarea cu uimire, în care ieși la o plimbare cu intenția deliberată de a observa lucrurile vaste, frumoase sau surprinzătoare din jurul tău, s-a dovedit în studiile pe persoane în vârstă că sporește în timp emoțiile pozitive și sentimentele prosociale. Cerul nopții, o bucată de muzică, complexitatea unei singure frunze, amploarea istoriei, bunătatea unui străin, toate sunt uși către uimire, dacă încetinim suficient cât să trecem prin ele. Suntem înconjurați de vast și de minunat; pur și simplu ne-am învățat să nu mai privim.
Epuizată de o viață stresantă, legată de ecrane, Lena a fost sfătuită de o prietenă să încerce un experiment simplu: o dată pe zi, să găsească un lucru cu adevărat vrednic de mirare și să-i acorde toată atenția timp de câteva minute. La început i s-a părut forțat. Dar a perseverat, zăbovind asupra culorii cerului de seară, asupra arhitecturii unei pânze de păianjen, asupra unui pasaj muzical emoționant, asupra improbabilității pure a propriei existențe. Încet, ceva s-a schimbat. Zumzetul slab și constant al grijilor ei centrate pe sine s-a liniștit. Se simțea, după propriile cuvinte, mai puțin ca centrul anxios al unei lumi mici și amenințătoare și mai mult ca o parte recunoscătoare a uneia uriașe și uimitoare. Nimic din circumstanțele ei nu se schimbase. Se schimbase relația ei cu vastitatea din jur.
Uimirea nu este un dar rar rezervat vârfurilor de munte și catedralelor, ci o experiență la îndemâna oricui este dispus să o caute. O poți cultiva în mod deliberat: petrece timp în natură, caută artă și muzică mare, contemplă amploarea cosmosului sau complexitatea lucrurilor foarte mici, lasă-te mișcat de frumusețea morală și de bunătatea omenească. Mulți oameni descoperă că astfel de momente liniștesc sinele lacom și lărgesc inima. Într-o cultură care ne ține atenția captivă pe ecrane mici și pe griji și mai mici, cultivarea deliberată a mirării poate fi unul dintre cele mai hrănitoare și discret spirituale lucruri pe care le putem face.
SpirAI este o aplicație de reflecție personală. Nimic de aici nu prezice viitorul și nu înlocuiește îngrijirea medicală sau psihologică.
Du într-o conversație ce ai observat aici. Începi gratuit și nu trebuie să crezi în nimic.
Descarcă SpirAI din Google Play